De aproape 62 de ani, barajul de la Bicaz ţine piept pentru 1,2 miliarde de metri cubi de apă ai celui mai mare lac artificial de pe râurile interioare ale României. Prin construcţia barajului s-au pus bazele sistemului hidroenergetic românesc, însă lucrarea s-a făcut cu enorme sacrificii şi multă suferinţă.
Barajul de la Bicaz, o construcție epopeică!
1. Barajul de la Bicaz trebuia să se numească iniţial Vladimir Ilici Lenin. Inginerul român Dimitrie Leonida a realizat primul proiect pentru viitorul complex hidroenergetic în 1908. Cu lucrarea sa, acesta obţinea la Şcoala Politehnică din Berlin – Charlottenburg, diploma de inginer electrotehnist. Din lipsa finanţării, proiectele care au urmat au amânat realizarea proiectului până după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Amenajarea a fost decisă în baza analizei Institutului de Studii şi Proiectări Energetice Bucureşti din perioada 1949-1950. Startul lucrării s-a dat în toamna anului 1950, sub forma a trei şantiere amplasate la intrarea şi respectiv ieşirea tunelului de aducţiune (satele Cârnu şi Stejaru) şi în zona viitorului baraj.
„Direcţia de lucrări speciale din CFR era singura care avea tunelişti, sau oameni care ştiau să construiască viaducte. Primul director a fost un mare inginer constructor, Amedeo Georgescu, l-au judecat după aceea, l-au dat afară. Termen de punere în funcţiune: 1956. În 1953 nu erau comandate toate utilităţile necesare, iar Amedeo Georgescu a făcut imprudenţa să spună că e practic imposibil să terminăm. I-au înscenat un proces: era periculos să contrazici conducerea de partid şi de stat”, îşi aminteşte inginerul Alexandru Diacon, şeful de proiect al barajului. La vârsta de 25 de ani, el era cel mai tânăr şef de proiect din România.
2. La temelia barajului au fost excavaţi 1.312.000 metri cubi de stâncă, aproape cât volumul barajului, 1.625.000 metri cubi de beton. Construcţia barajului Bicaz a durat 10 ani (1950 – 1 iulie 1960) odată cu apariţia planului naţional de electrificiare. În ţară era mare nevoie de curent electric, de locuri de muncă pentru oamenii peste care trecuse războiul, şi apoi seceta din 1947.
„Mă întreb ce fel de încredere trebuie să fi avut oamenii aceia în noi, nişte băieţi de 25 de ani, să ne pună să facem ceva ce nu se ştia cum se face în România. Nu ne-au ales după vreun criteriu politic, nu conta că eram sau nu membri de partid, nu se uitau decât la ce ştiai”, povesteşte profesorul Diacon.
Pe şantier au fost folosite excavatoare SE sovietice, autobasculante cehoslovace Tatra şi drăgi sovietice. Porţile barajului s-au închis pe data de 1 iulie 1960.
3. Peste 15.000 de oameni au lucrat la ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice de la Stejaru. Au fost aduşi deţinuţi politici organizaţi în colonii de muncă. Unul din lagărele de muncă s-a aflat la Dodeni, şi a adăpostit pe cei care au lucrat la corpul barajului şi, în partea amonte a tunelului de aducţiune.
Celălalt lagăr de deţinuţi politici a fost în cartierul Ciungi (actualul stadion din Bicaz). Aici erau concentraţi cei care au lucrat la terasamentul căii ferate care venea de la Piatra Neamţ şi la construcţia gării din Bicaz.
„Se lucra nonstop şi era luminat a giorno. Cei din colonie erau oameni cinstiţi. A fost o şcoală a vieţii foarte interesantă”, spunea pictoriţa Iulia Hălăucescu, martor al istoriei construirii barajului, care a realizat imortalizat „Epopeea Bicazului”, o colecţie de 200 de lucrări în acuarelă având ca temă lucrările la baraj. Activitatea de turnare propriu-zisă a corpului principal al barajului a demarat în 1956.
4. În timpul lucrărilor se produceau frecvent accidente datorate lipsei de experienţă şi a condiţiilor de lucru. În afara deţinuţilor, la construcţie au lucrat pe şantierele de la Tunel Intrare şi Baraj până la finele anului 1959 şi un detaşament de 1200 de militari ai muncii. Alţii 400 au lucrat la construcţia fabricii de ciment şi la hidrocentrala de la Stejaru.
Galeria de aducţiune de a fost executată în condiţii geologice foarte dificile. Se înfruntau atât presiuni foarte mari ale apelor de inflitraţie, cât şi infiltraţii cu gaze pe aproape o treime din lungime. O explozie a unei asemenea pungi de gaze s-a soldat cu aproximativ 30 de morţi.
„Se lucra cu câte 100 de mineri odată, se intra cu pickhammer-ul, se căra materialul excavat întâi cu căruţa, cu cai de mină, orbi, apoi cu o mocăniţă cu lemne până ce mica locomotivă care trebuia să ajungă la tunel-intrare a luat rău curba de la Dodeni şi s-a dus de-a dreptul în Bistriţa. «Sabotaj !», s-a strigat. Era un cuvânt ca o dinamită la vremea aceea. Tunelul interior e betonat continuu, armat cu două plase de armătură, cu şase cadre pe şină…” spune inginerul Gheorghe Opriş.
5. Recorduri greu de egalat. Construcţia are înălţimea de 127 metri şi este cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României, fiind depăşit de Porţile de Fier I, şi al treilea dintre cele mai înalte baraje din ţară. Este al 9-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa. În anul finalizării sale (1960) era al 4-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa.
Barajul nu este unul monobloc, ci este format din 30 de ploturi (blocuri) separate prin rosturi etanşate în amonte cu pene de beton armat şi cupru. Corpul barajului este străbătut de galerii, puţuri de aerisire şi nişe de vizitare. În încăperile special amenajate sunt instalaţii de acţionare şi comandă, echipamente de urmărire, şi comportare a fiecărui element.
„Excavaţia a început de jos, a început să se betoneze numai că, pe malul stîng este o falie care separă şisturile argiloase de gresia de Tarcău. De la blocul 25 în sus, a început «să curgă». Un munte în care se văd şi azi grinzile de beton armat. Lunecarea tot nu se oprise, încetinise la câţiva milimetri pe zi, iar noi nu aveam voie să-i punem pe o placă de marmură pe cei care muriseră în timpul execuţiei… Era în august 1955, vremea era secetoasă, iar noi, disperaţi. Am dat dispoziţie să continue betonarea blocurilor 24, 25 şi 26 şi am sprijinit muntele în baraj, exact pe dos decât scrie la carte. Şi stă bine aşa, şi acum“, declara profesorul Alexandru Diacon.
6. Au fost strămutaţi 18.760 de oameni pentru a închide barajul şi pentru a se forma lacul de acumulare. Strămutarea a început în anul 1956, iar unele sate (Răpciune, Cârnu, Reţeş) au dispărut în totalitate. Două cimitire care urmau să fie îngropate de ape, au fost şi ele dislocate.
Preoţii satelor Hangu şi Fârţagi, au început cu un an înainte de inaugurarea barajului să-şi îndemne enoriaşii la slujba de duminică, să-şi mute morţii în noul cimitir de pe Dealul Chiriţenilor. A luat astfel naştere ceea ce avea mai târziu să se numească „Drumul Morţilor” – cel pe care au fost cărate osemintele.
„Sătenii îşi mutaseră deja morţii în deal la Chiriţeni. Chiar şi cei neidentificaţi au fost reînhumaţi într-o groapă comună”, spunea fostul învăţător Teoctist Galinescu din Chiriţeni.
Inginerul Diacon îşi amintea în 2010, la 50 de ani de la inaugurarea lucrării, cât de greu au fost convinşi oamenii să se mute din gospodăriile lor.
„Se făceau şedinţe la care venea câte o jumătate din Guvern să-i convingă să se mute. Veneau câte şase sate, cu 12.000 de oameni. «Nu puteţi opri Bistriţa!», spuneau şi refuzau să plece. Atunci, mitropolitul Moldovei a dat ordin să plece întâi bisericile. Şi-au plecat în lume, pe jos, întâi bisericile şi după ele obştile. Numai credinţa i-a clintit pe răzeşi. Nu vroiau pământ în Bărăgan, nu vroiau nici la Vaslui, nici la Huşi, ziceau «acolo-i apă coclită, murim fără munţi». Şi care au putut, au urcat casele sus, deasupra apelor“, îşi mai aminteşte inginerul Alexandru Diacon.
7. Înainte de închiderea barajului au dispărut 22 de sate. Aveau să dispară sate precum Reteş, Leteşti, Cârnu sau au fost rupte părţi din Răpciuni, Izvoru Alb, Hangu, Buhalniţa, Secu şi Poiana Largului. Pentru a-i convinge pe localnicii din Valea Bistriţei să se mute, comuniştii le-au făcut vetre de sat, ba chiar le-au oferit şi bani pentru exproprieri.
„Aveau case din lemn. Le-au dezbrăcat de lut şi şi-au notat grindă cu grindă, după cum erau aşezate. Şi cuiele aveau număr pe ele. Le-au dus în noile lor vetre şi le-au aşezat, grinzi şi cuie până la ultimul, cel pentru pus ştergarul în el, exact la fel. Era impresionant să-i vezi cum călătoreau cu casele după ei, în urma bisericilor şi preoţilor lor. Numai credinţa i-a clintit. Au mutat şi morţii”, mai spune Alexandru Diacon.
Biserica de la Hangu, o bijuterie arhitectonică a acelor vremuri, a sfârşit prin a fi dinamitată în 1959, cu un an înainte de închiderea barajului. În anii secetoşi, ruinele bisericii ies la iveală din apele scăzute ale lacului. Lăcaşul fusese ridicat în 30 de ani din beton armat cu şine de fier, luate de la o cale ferată forestieră dezafectată după primul război. Tocmai de aceea, biserica nu putea fi dezafectată şi transportată în altă zonă.
„Păcatul a căzut pe doi ingineri Iacob şi Lupan, care au pus pariu că din 70 de încărcături de trotil, declanşate simultan, o aruncă în aer. În urma exploziei n-au apărut decât nişte spărturi, biserica rezistând parcă întradins pentru a sfida forţele răului. A fost nevoie de suplimentarea încărcăturilor. A fost un moment sfâşietor pentru noi, ne-a pătruns un sentiment de frică faţă de Dumnezeu. Nu întâmplător s-a vorbit mult timp şi se mai vorbeşte de un blestem al locului“, povesteşte un localnic din comuna Hangu.
8. O biserică a fost salvată din lac prin mutarea la Muzeul Satului. Construirea barajului de la Bicaz şi formarea lacului aveau să aducă şi adevărate drame. Concomitent au fost strămutate biserici, sau unele, cum a fost cea din Hangu, distruse prin dinamitare.
Biserica veche a fostului sat Răpciuni, din comuna Ceahlău, a scăpat însă ca prin minune, lăcaşul fiind strămutat la Bucureşti, iar astăzi face parte din patrimoniul cultural naţional găzduit de Muzeul Satului.
„Acest lăcaş de cult se afla situat la gura văii Răpciuniţei, pe un loc mai înalt, nu departe de râul Bistriţa. Biserica exista la 1773, în timpul domnitorului Grigore al III-lea Ghica. Vechimea şi valoarea arhitecturii, respectând tradiţia zonei, au atras atenţia specialiştilor Muzeului Satului, sosiţi pe vremea construirii barajului cu dorinţa de a mai salva câte ceva dintr-o lume sortită uitării. Strămutarea a costat în 1958 suma de 5.367 lei. Demontarea şi reconstrucţia au fost făcute de către meşterii dulgheri Vasile Ursu, Ion Borşa, Gheorghe şi Ion Bocancea, Gheorghe Târşa, Gheorghe Bonteanu, Grigore Chiorbeja şi Nicolae Roştioru“, a povestit unul dintre bătrânii satului Ceahlău.
9. În incinta barajului există un seismograf care a înregistrat chiar şi cutremurul care a produs în 2009 un tsunami-ul devastator în Pacific.
„Acest seismograf este de o mare sensibilitate. Pe lângă mişcările tectonice, înregistrează şi trepidaţiile datorate fiecărei maşini ce trece peste baraj“, a precizat Ion Branişte, specialist la complexul hidroenergetic de la Bicaz.
Proba de foc a barajului a fost trecută la cutremurul din 1977.
„La acea vreme, pe lângă aparatura clasică de supraveghere, se afla şi una capabilă să înregistreze cutremurile provocate de reaşezarea terenului de fundaţie sub efectul sarcinilor exercitate de construcţie, de apa lacului şi variaţiile nivelului acesteia. Oscilatiile pe orizontală nu au clintit barajul. Au fost înregistrate însă 0,02 milimetri deplasare în amonte şi o creştere nesemnificativă a infiltraţiilor de apă, ce au revenit la normal a doua zi“ a mai spus Ion Branişte.
10. Un accident la barajul de la Bicaz ar crea cea mai mare catastrofă pentru judeţele din aval de Bistriţa. În anul 2010, Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice Bucureşti, a realizat un studiu pentru stabilirea zonelor inundabile în caz de avariere sau debite în regim natural catastrofal.
Pentru barajul de la Bicaz s-au presupus trei ipoteze, respectiv o avariere a barajului pe 25% din înălţime (24,4 m) şi 25% din lăţime (50 m); avariere pe 50% din înălţime (48,9 m) şi 50% din lăţime (100 m); avariere pe 75% din înălţime (73,3 m) şi 75% din lăţime(150 m).
În ipoteza unei catastrofe la acumularea de la Bicaz, cu breşă de 75% pe lăţime şi înălţime, unda ar parcurge distanţa de 260,7 km, până la confluenţa cu Dunărea, în 12 ore. La lacul Bâtca Doamnei (intrarea în Piatra Neamţ), unda ar ajunge în 32 de secunde, iar la CHE Bacău în 147 de secunde.
Calculul ipotetic pentru înălţimea valului produs, la 75% avariere, este estimat la 60 de metri în aval de barajul Bicaz, iar înălţimea undei de viitură ar scădea treptat, ajungând la 19,5 metri (Bâtca Doamnei -Piatra Neamţ), 8,3 metri (de la Lilieci până la Baza de agrement Bacău), iar la confluenţa cu Dunărea – 5,42 m.
