Pe 30 iunie 2024, a încetat din viață una dintre cele mai iubite actrițe ale teatrului și filmului românesc, Ileana Stana Ionescu, la vârsta de 88 de ani. Născută în 1936 la Brad, cariera sa a debutat într-un teatru de provincie în 1955, iar în 1965 a devenit membră a trupei Teatrului Național din București. Își combină cu pasiune activitatea teatrală cu cea din televiziune și cinema. Ileana Stana Ionescu s-a retras din activitate în 2019, an în care a fost distinsă cu Premiul Gopo pentru Întreaga carieră.
Un regizor de film a omagiat-o pe Ileana Stana Ionescu într-un articol publicat pe Cinemagia, rememorând perioada de aur a comediei românești, în care actrița a fost prezentă cu scânteietoarele sale interpretări. De-a lungul carierei, Ileana Stana Ionescu a interpretat o gamă variată de roluri, de la neveste agitate și funcționare nervoase la personaje cu umor irezistibil, care au luminat scenele și ecranele României.
Dintre zecile ei de roluri se mai disting, în cheie sobră, mama Mariei din “Zidul” (1975, Constantin Vaeni), apoi o nouă mostră de haz nestăvilit, ca Maria, soţia lui Firu, din “Serenadă pentru etajul XII” (1976, Carol Corfanta – tandem cu Toma Caragiu), celebra Madam Vintilă din adaptarea liberă după “Jocul de-a vacanţa” realizată de Timotei Ursu, în 1978, sub titlul “Al patrulea stol” (cu Nicolae Iliescu şi Violeta Andrei), soacra tiranică din “Alo, aterizează străbunica!” (1981, Nicolae Corjos – încă un tandem cu Sebastian Papaiani, aici în ipostaza de… ginere!), şi aceaşi Chiralina a lui Alecsandri, în discutabila aducere pe ecran a “Cucoanei Chiriţa” (1986, Mircea Drăgan). Tot în acel an, am avut din nou privilegiul unei colaborări, pe platourile de la “Cuibul de viespi” – populara ecranizare a lui Horea Popescu după aceleaşi “Gaiţe” ale lui Kiriţescu puse în scenă la Naţional cu opt ani în urmă. Relaţia dintre actriţă şi personaj îmi era deja cunoscută, din teatru, dar a fost un adevărat regal, şi o lecţie de profesionalism, să urmăresc, din ipostaza mea de asistent de regie, fineţea cu care Ileana Stana Ionescu îşi adapta mijloacele de expresie, de la mobilitatea explozivă proprie scenei la mult mai atent construita măsură impusă de obiectivul cinematografic.
Anii şi succesele nu schimbaseră cu nimic omenia colegială şi dezinvoltă a marii artiste, în relaţiile cu toţi membrii echipei de filmare, până la cel mai neînsemnat maşinist sau electrician. Steaua dezvelită în centrul Bucureştiului nu face decât să aducă firescul prinos de gratitudine unei mari personalităţi a artei dramatice (în toate cheile interpretative) şi a unei distinse şi generoase fiinţe umane, care decenii de-a rândul ne-a îmbogăţit tuturor viaţa cu savoare şi voie-bună. Ar fi de neimaginat un tablou al teatrului şi filmului românesc din ultima jumătate de secol, fără Ileana Stana Ionescu.”
