„Anul trecut am împlinit un deceniu de la căsătorie, dar suntem mai aproape de divorţ decât de aniversarea anului 11. Soţia mea a bătătorit calea spre biserică în ultimii trei ani şi nu ne mai înţelegem deloc. Aproape că a renunţat la familie şi la jurămintele pe care ni le-am făcut în faţa preotului, nu mai facem dragoste, nu mi avem o viaţă comună. Împărţim doar acelaşi acoperiş, dar nu ştiu până când.
Totul a început când ea a considerat că probabil suntem păcătoşi, de vreme ce Dumnezeu nu ne dăruieşte şi nouă un copil. Deşi în primii cinci ani de căsnicie nu ne-am agitat prea tare pe tema asta, considerând că va veni şi copilul la timpul lui, ea era din ce în ce mai neliniştită. Aşa că am mers la medic şi am făcut investigaţii, ca să vedem „cine e de vină”.
Doctorii au spus că niciunul dintre noi n-are vreo vină, cu alte cuvinte fizic vorbind nu eram disfuncţionali. Ni s-a recomandat să încercăm fertilizări in vitro, dacă ţinem neapărat. Ea nu a vrut, pentru că a zis că i se pare ceva artificial, aşa că timp de doi ani am testat diverse căi medico-băbeşti ca să concepem totuşi un copil. N-a mers.
La un moment dat ne-a vizitat sora ei, care e mai tânără decât noi cu vreo cinci ani, şi care de când a terminat liceul are gânduri de călugărie. Şi au început să meargă împreună pe la diverse bisericii „la modă” şi să se roage. Au început cu cele din Bucureşti, apoi au trecut la împrejurimi, apoi vara s-au dus împreună la mănăstiri şi au locuit acolo. De trei ani suntem aşa. Ea ţine post, a deventi aproape vegană, refuză să se mai apropie de mine, practic nu ne-am mai atins de când a devenit fanatică, nu am mai avut parte de un gest tandru, nu mai zic de făcut dragoste cu soţia mea. Citeşte tot timpul numai cărţi religioase şi se roagă.
Am încercat să o determin să mergem împreună la un psiholog, pentru că eu consider că ea este victima unei spălări pe creier practicată de preotul ăsta de la biserica din Crângaşi, unde merge la fiecare câteva zile. Refuză cu încăpăţânare să accepte ideea că viaţa noastră nu mai e normală şi că trebuie să facem ceva. Tot ce spune este că trebuie să ne rugăm împreună la Dumnezeu ca să ne ierte că am fost păcătoşi şi să ne dea un copil.
Dar cum să ne dea un copil, femeie, dacă noi nici nu mai dormim în acelaşi pat? I-am zis. Ea alege de multe ori să doarmă cu sora ei în cealaltă cameră, decât să vină lângă mine, tocmai pentru că eu mai încercam când se băga în pat să o apropii. Mă refuza sub diverse pretexte, de regulă religioase, post, sau mai ştiu eu ce alte bazaconii, şi până la urmă ca să nu mai avem discuţii doarme cu sora ei.
Sunt totuşi tânăr, abia am împlinit 36 de ani, şi ea la fel. Nu mă interesează dacă vom avea sau nu copii, dar mă interesează să-mi salvez totuşi căsnicia. Când ne-am căsătorit ea era o fată haioasă, plină de viaţă, cu care am trăit clipe fericite. Nu înţeleg cine e persoana asta de care e posedată acum şi nici nu ştiu cum să fac ca să o readuc la viaţă. Refuz să cred că divorţul este totuşi singura soluţie, aşa cum îmi spun toţi prietenii mei. Voi ce mă sfătuiţi să fac?”
